O Zi in Capitala


Zori de zi cu bruma si tristete. Primul lucru pe care mi-l face cadou marea capitala este un miros greu si persisitent de urina, combinat cu aburii covrigilor cu mac sau susan abia scosi din cuptor. Nu pot sa respir si ma ascund în esarfa de la gât, dar nu prea mult, pentru a nu pierde vreun „obiectiv” din jurul meu. Aurolacii care trag pe nas diluant din pungi de plastic îmi ies în cale la fiecare scara de bloc si ma fac sa ma trezesc la realitatea locului în care ma aflu: ma aflu în haos, la haos acasa, în locul în care nu mai stii daca Bucurestiul este al romilor, al arabilor, al negrilor, sau poate „chiar” al românilor. Culorile metropolei nu sunt venite doar de la oameni si de la hainele de papagal cu care încearca macar asa sa îsi coloreze viata, ci si de la reclamele agatate pe peste tot: te simti agresata de atâta rosu, portocaliu, galben si albastru - culorile politicului românesc de pe strada, bloc, stâlp, panou, ghena de gunoi, indicator, taxi, etc, si tocmai de aceea te retragi în magazine ca sa uiti de jungla de afara. Înauntru... mirare: timpul pare a sta în loc de un secol. 

Magazinele de pe Calea Grivitei au mai toate aerul perioadei interbelice, pe care îl mentin nu doar din arhitectura cladirilor, ci si prin continutul lor. Zeci de magazine - devenite anticariate sau magazine de antichitati scot din fostele case bucurestene carti, sufertase, cani, bijuterii sau vaze, toate amintind de ceea ce era pe vremuri. Pe vremuri... Prânzul amintirilor. Si tot pe vremuri, adica, zilele trecute, traia si unchiul meu, si acuma zace la 2 metri în ciment, nu pamânt cum s-ar zice. Mi-am petrecut orele amiezii într-un cimitir din Bucuresti, în care doar câteva minute am putut sa vad 5 corupti, 20 de prefacuti, 10 lingusitori, si câtiva oameni tristi cu adevarat. Nici soarele, nici copacii, nici iarba Bucurestiului nu-mi place. Nu-mi place nimic în orasul de pe Dâmbovita, în care pescarusii cauta cu galagie prin tonele de gunoiae de pe lânga râu. Nimic nu-mi place. Îmi este dor de orasul meu linistit de pe Sibiu si de oamenii din el. Si sunt doar de câteva ore în Bucuresti... Ma gândesc cu mila la cunoscutii care lucreaza în furnicarul acesta. Nu as putea sa ma acomodez cu agitatia cotidiana de aici... 

Seara cu luna plina. Cu acest gând, o caut pe o prietena veche. Dupa ce ma încurc prin linii de tramvai si metrou, uitându-ma la luna uriasa care pare a fi agatata pe un mall, o gasesc surâzatoare în fata Operei. O iau de brat si ne plimbam prin zona Lipscaniului, prin magazinele în care intru cu regularitate când sunt în Bucale. Nici Club A, nici Fire, nici internatul celebru de fete, nici laboratorul foto cu aparatura veche, nici magazinul de rochii de la colt nu ma mai încânta, nu ma mai cheama ca alta data sa le trec pragul. Bucurestiul este al altora, nu al meu. Nu regret nicio clipa ca am ramas în orasul linistit de pe malul Cibinului, alaturi doar de cinci prieteni, trei pisici si cam atat. Povestea mea se va scrie în Sibiu, chiar daca, în timpul facultatii visam la capitala ca la un El Dorado al jurnalistilor. Hehe... si daca am ajuns la acest capitol, as începe un alt lant kilometric de „marturisiri”. Dar ma opresc de data aceasta aici, pentru ca sunt în Sibiu acum si timpul este foarte foarte pretios. Si oamenii sunt ceva mai pretiosi... ca na, asa este de obicei în provincie.